Date istorice
Existenţa bogatelor zăcăminte de sare şi necesitatea exploatării sării indispensabilă vieţii oamenilor, precum şi cadrul natural deosebit de favorabil şi generos au determinat locuirea neîntreruptă a comunităţii umane la Ocna Sibiului şi în împrejurimile ei, începând din cele mai vechi timpuri.
Cele mai vechi mărturii descoperite pe teritoriul localităţii despre viaţa şi activitatea oamenilor pe aceste meleaguri, dateazǎ din paleolitic şi sunt menţionate în zona saliferǎ la Lacul Verde şi în Pârâul Sărat. În zona Lacurilor de Sus au fost descoperite unelte de silex – un topor şi un răzuitor cioplite grosolan.
În perioada romană la Ocna Sibiului întâlnim urmele unei vieţi înfloritoare economice, sociale şi culturale, dovedită de aşezările dacice ce-şi continuă existenţa şi de apariţia altora noi. La Faţa Vacilor, la Fabrica de Cuţite, Figudom, la locul numit Sub Stupini au fost descoperite fragmente ceramice din epoca romană.
Localitatea Ocna Sibiului este atestată documentar în anul 1263, sub denumirea de Terra Wiz, când Viceregele Ştefan V al Ungariei, menţionează într-un document că satele: Wiz (Ocna Sibiului), Mănărade, Nocrih şi Haşag, făcea donaţii de proprietăţi magistrului Jula.
Exploatarea sării la Ocna Sibiului - La Ocna Sibiului, pe vremea dacilor s-a practicat forma primitivă de exploatare, săparea sării de la suprafaţă, formând astfel nişte văi, sub formă de gropi alungite (“Între Groape”); pe timpul ocupaţiei romane şi după aceia, până la colonizarea saşilor, exploatarea s-a făcut sub formă de clopot, cu conul în sus, fapt care s-a păstrat până spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, când a fost întrodusă exploatarea prin camere ogivale.
Ultima exploatare salină din Ocna (Sf. Ignaţ), începută în sec. XVIII-lea, pe lângă puţul de extracţie a avut şi un puţ de aeraj şi o galerie de coastă,.
Astfel în sec. XII şi XIII au fot săpate ocnele ale căror lacuri sunt încă mărturie până în zilele noastre (Lacul Gemenilor, Verde, Auster), în sec. XIV - XV, au fost săpate alte ocne din a căror surpare s-au format lacurile Sf. Ioan şi Brâncoveanu, din care s-a exploatat sarea până în sec. al XVI-lea. În sec. următoare XVI - XVII, au fost în exploatare Lacurile Avram Iancu şi Ocniţa.
Din istoricul băilor
Într-un document se aminteşte despre staţiunea balneo-climaterică din localitatea Ocna Sibiului şi despre faptul cǎ în anul 1598, ambasadorul împăratului Rudolf II de pe lângă Mihai Viteazul, în drumul pe care-l făcea la Constantinopol, s-a oprit la Ocna Sibiului pentru a face băi sărate şi de aci se poate deduce că lacurile sărate au fost folosite cu mult timp înainte.
În anul 1700, unul dintre ochiurile de apă sărată era denumit Frauenbad (“Baia femeilor"), fapt ce poate fi considerat ca o atestare certă a exploatării balneare dela Ocna Sibiului în secolul al XVlI-lea, într-o formă cât de cât organizată.
În anul 1820 medicul Pataky Samuel a fost primul care a făcut analiza chimică a apelor, dovedindu-se astfel şi ştiinţific existenţa diferitelor elemente terapeutice, deci puterea vindecătoare a apelor.
În anul 1900, în urma unor cercetări minuţioase, L. Kaleczinski descoperă fenomenul de heliotermie.
Avându-se în vedere efectele tămăduitoare ale acestor ape sărate, staţiunea a început să ia un avânt tot mai mare. Bunul renume terapeutic, a determinat autorităţile ca la începutul sec. XX să întocmească un plan de dezvoltare al staţiunii balneare, după cele mai moderne standarde. Clădirile Bǎilor au fost ridicate deasupra masivului de sare şi fiecare din ele “zace” pe un bloc de beton.